Municipiul Suceava, reședința județului, se află pe malul râului Suceava și în apropierea centrului podișului cu același nume (la altitudinea de 340 de metri).
Conform legendei, în partea vestică a spațiului Siretului se întind codri impenetrabili, pe care oamenii evită să îi exploreze din cauza întunericului dens al pădurilor uriașe. Într-o vară extrem de uscată, când pășunile de pe dealuri au fost afectate de secetă, un grup de păstori a ajuns la marginea codrilor cu turmele lor. În ciuda temerilor generate de densitatea pădurii, cinci ciobani curajoși au decis să se aventureze în necunoscut. După o ezitare îndelungată, au explorat teritoriul și au descoperit o mică poiană, acoperită cu iarbă înaltă și străbătută de un râu ager. Crezând că sunt singuri în aceste locuri binecuvântate, au fost surprinși să întâlnească un bătrân șchiop, ieșit dintr-un scorbura unui fag uriaș de la marginea poienii. Bătrânul i-a examinat pe ciobanii curajoși și le-a sugerat să aducă și prietenii lor cu turmele și să se stabilească pe malurile râului Suceava, așa cum le dictează apa. În urma sfatului pustnicului, ciobanii au decis să rămână acolo, transformând colibe în case și dezvoltând mica așezare într-un sat mândru numit după râul Suceava. Pustnicul a decedat curând după stabilirea primilor ciobani, iar aceștia, recunoscători, i-au construit o mică biserică din lemnul fagului în a cărui scorbură găsise adăpost. Ulterior, și alți ciobani li s-au alăturat, transformând satul într-un loc prosper. Pe malul Sucevei, au sosit și vânători iscusiți conduși de un căpitan viteaz, care, îndrăgind locurile, au decis să rămână și au construit o cetate pe marginea dealului pentru a-și consolida stăpânirea asupra teritoriului.
Arborele eremitului era situat exact acolo unde se înalță în prezent biserica Mirăuților, în timp ce cetatea se găsea pe dealul dinspre satul Scheia, unde se află astăzi ruinele cetății Scheia. Diverse legende, inclusiv aceasta despre întemeierea Sucevei, încearcă să umple cu imaginație istoria puțin cunoscută până în prezent.
Orașul a fost menționat documentar în anul 1368, când, din "Cetatea Sucevei", Petru Mușat a comunicat regelui Poloniei, Vladislav Jagello, că nu poate împrumuta decât 3000 de arginți, nu 4000, așa cum s-a presupus inițial. Dovezile arheologice au demonstrat, totuși, o locuire neîntreruptă pe actuala vatră a orașului încă din neolitic.
De la perioada lui Petru Mușat (1375-1391) până la a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu (1563-1568), Suceava a fost capitala Moldovei. A fost așezată pe drumul principal care venea dinspre Polonia și făcea legătura cu porturile dunărene. De aici, drumurile se îndreptau către Ardeal, prin Țara Dornelor, spre Cetatea Neamțului, prin Fălticeni și Baia. La est, o ramificație se întindea până în "drumul tătăresc".
Hegemonia comercială a Republicii Venețiene în Marea Mediterană a determinat genovezii să caute o rută continentală spre orientul asiatic. Prin alianțe cu nemții și polonezii, având agenți armeni și greci, negustorii genovezi au utilizat și drumul tătăresc, care străbătea Moldova.
Elementele acestea au susținut activitățile comerciale și meșteșugărești ale orașului. Centrul economic se găsea în proximitatea curții domnești, ocupând în mare parte același teritoriu ca și centrul civic actual. La Suceava, se concentrau bunurile provenite din Polonia, Veneția, Grecia și Turcia, constituind locul desfășurării marelui târg al Moldovei. Comerțul a fost, de asemenea, influențat de negustorii armeni care locuiau în coloniile formate pe acest teritoriu. După ce capitala s-a mutat la Iași în 1564, importanța economică a Sucevei a scăzut.
Chiar dacă este în ruină, Cetatea de scaun a Sucevei impresionează prin măreția și soliditatea zidurilor sale. În acea perioadă, aceasta simboliza magnificența și reprezenta puterea politică, militară și culturală a întregii țări.
Edificată în timpul domniei lui Petru I Mușat (1375-1391), cetatea era situată în partea de est a orașului, pe vârful unui platou înalt, de unde se puteau supraveghea extinsele regiuni din jur. Chiar și acum, cetatea domină o mare parte a orașului.
Fiind construită din piatră, cetatea avea o formă rectangulară, iar la fiecare colț exterior exista un turn pătrat. Zidul de incintă avea o înălțime medie de 10 metri și era dotat la partea superioară cu creneluri.
Unul dintre aspectele care au consolidat robustețea cetății mușatine a fost șanțul de apărare săpat în partea de est, având o lățime de 30 de metri și o adâncime de 10 metri.
Succesorii lui Petru Mușat au operat modificări semnificative în funcție de necesități. Deși a avut o domnie pașnică, Alexandru cel Bun a decis să întărească cetatea în momentul în care a aflat de tratatul secret dintre Vladislav Jagello, regele Poloniei, și Sigismund, regele Ungariei, prin care aceștia plănuiau să-și împartă Moldova. Săpăturile realizate în timpul domniei sale au scos la lumină plăci de mortar și de tuf calcaros, pavaje din piatră de gresie calcaroasă și cuptoare pentru ars var. De asemenea, au fost descoperite locuințe, ateliere, hambare, o bisericuță și un cimitir pe platoul din față.
Importanța cetății a crescut în special în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504). În primăvara anului 1457, Ștefan, fiul lui Bogdan Vodă, sosește pe Valea Siretului cu 6000 de ostași pentru a-l înfrunta pe domnitorul Petru Aron, ucigașul tatălui său. Prin victoria rapidă obținută, Ștefan câștigă simpatia maselor și este proclamat domn al Moldovei, ocupând acest scaun timp de aproape jumătate de veac.
Reprezentând simbolul dreptății și independenței, Ștefan a lăsat cea mai frumoasă pagină a istoriei Moldovei. Cunoscut și ca "cel Mare", el a demonstrat maturitate politică și un remarcabil simț diplomatic încă de tânăr. În centrul politicii sale, descris ca "geniu înalt" de N. Bălcescu, au stat chestiuni fundamentale precum eliminarea factorilor de fragmentare feudală și centralizarea statului pe plan intern, alături de apărarea independenței țării pe plan extern.
Gândirea politică superioară, controlul desăvârșit al artei militare, implementarea unei strategii și tactici proprii în război au fost factori esențiali în respingerea tuturor încercărilor celor trei mari puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria - de a supune Moldova.
Configurația armatei includea ostași călare, unități de artilerie și infanteriști, o adaptare necesară datorită apariției și diversificării armelor de foc. În paralel, s-a acordat atenție echipării armatei cu armament adecvat, achiziționat din orașele Brașov, Sibiu, Bistrița, Liov și, la nevoie, chiar din Veneția și Genova.
Ștefan cel Mare se confrunta mereu cu o armată numeric inferioară celei a dușmanilor săi. Astfel, tactica sa consta în hărțuirea inamicului, atragerea acestuia în locuri necunoscute, zone mlăștinoase și păduri, înfometând armatele vrăjmașe prin pustiirea zonelor pe unde urmau să treacă. El elabora cu pricepere un plan de război și îl implementa cu tenacitate, conducând personal armata pe câmpul de luptă. Ștefan poseda toate calitățile unui mare comandant, calități ce l-au ajutat să câștige 34 din cele 36 de războaie purtate.
Cu o strategie militară remarcabilă, abilitate de maestru în realizarea alianțelor (evitând să lupte cu mai mulți dușmani simultan) și abilități diplomatice desăvârșite, Ștefan cel Mare a transformat Moldova într-un stat puternic și independent.
După ce a dat o "lecție" turcilor în celebra bătălie de la Vaslui din 1475, cronicarul polonez Dlugost nota:
"Un lider demn de admirație, care în zilele noastre a obținut o victorie remarcabilă împotriva turcilor, merită cel mai mult să fie desemnat comandant și conducător împotriva turcilor, cu consiliul comun, înțelegerea și hotărârea creștinilor, în timp ce alți regi și principi creștini se lăfăie în lene și lupte civile."
Într-adevăr, Ștefan Vodă era singurul care ar fi putut conduce cu succes o cruciadă pentru a îndepărta turcii din Europa, dar doar printr-o alianță de forțe. Prin urmare, el a redactat și a trimis o scrisoare tuturor monarhilor creștini din Europa, chemându-i la luptă. Scrisoarea evidenția importanța strategică a Moldovei: "Dacă această poartă, care este țara noastră, va fi pierdută, atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie."
Într-o corespondență adresată lui Ștefan cel Mare, numit "atletul lui Crist" de către papa Sixt al IV-lea, acesta declara:
"Faptele tale au adus o celebritate atât de mare numelui tău, încât sunt cunoscute de toți și ești unanim lăudat."
Cu toate acestea, cuvintele frumoase de laudă nu au fost de ajuns pentru Ștefan, care avea nevoie de sprijin real, fie sub forma trupelor, fie sub forma banilor, dar pe care nu i-a primit.
În 1492, conștient că continuarea luptei singur ar expune țara la riscuri majore, s-a decis să plătească tribut sultanului.
Cu toate acestea, această personalitate ilustră a poporului român, confruntându-se cu ostilitatea celui mai puternic stat al vremii, Imperiul Otoman, și-a asumat responsabilitatea de a opri expansiunea turcească spre centrul Europei pentru o jumătate de secol.
Concepția politică a marelui voievod, care a reușit să atragă păturile cele mai dinamice pe plan economic și cultural ale societății moldovenești, reflecta o viziune specifică epocii Renașterii și, în aceste circumstanțe, nu surprinde deloc coexistența gloriei militare cu strălucirea spirituală. Interesul lui Ștefan cel Mare pentru dezvoltarea artei este evidențiat de numeroasele sale monumente religioase, caracterizate de o arhitectură rară și frumoasă, construite, conform tradiției, după fiecare victorie.
Moldova nu cunoștea niciodată o întindere mai mare, o prosperitate mai mare și o mai mare considerație.
Fiind viteaz, înțelept, credincios, un lider bun și iubitor de popor, marelui voievod al Moldovei i s-a acordat laudă și apreciere nu doar din partea concetățenilor săi, ci și din partea străinilor și chiar a dușmanilor.
În 1571, cărturarul ceh Jan Bahoslav a remarcat cu uimire că în Veneția trubadurii cântau victoriile lui Ștefan cel Mare.
Rănile suferite la picior în timpul asediului cetății Chilia (1462) l-au chinuit până la moartea sa. Desigur, chiar și cu prezența medicilor vestiți din Veneția și Nürnberg, el nu a putut fi salvat. Conștient de apropierea sfârșitului său, și-a înlăturat coroana de pe cap și a pus-o pe capul fiului său Bogdan Vodă, desemnat succesor la tron.
Ctitorul și diplomatul, comandantul militar și liderul, administratorul și omul Ștefan Vodă, după ce a marcat croniclele și veacul cu realizările sale, "a murit cu mare cinste în ziua de marți, 2 iulie 1504".
Schimbarea completă a sistemului de apărare al Cetății Sucevei a devenit necesară datorită faptului că în a doua jumătate a secolului al XV-lea, artileria a fost utilizată tot mai frecvent, fiind arma cu care turcii au cucerit Constantinopolul.
În etapele pregătitoare ale conflictelor cu turcii, cetatea a fost înconjurată de un zid masiv de 2 metri grosime și înalt de 15 metri, susținut în exterior de contraforturi. Pentru amplasarea artileriei, zidurile erau prevăzute cu creneluri și turnuri.
Rezistând cu fermitate, cetatea a supraviețuit la două asalturi turcești, contribuind la menținerea independenței țării.
În anul 1476, forțele turcești conduse de Mahomed al II-lea se îndreptau către Suceava cu intenția de a cuceri cetatea și de a-l detrona pe Ștefan cel Mare. Deși orașul a fost incendiat, cetatea a rămas impenetrabilă, Mahomed al II-lea fiind forțat să se retragă definitiv din Moldova. Justificând această retragere, secretarul sultanului, Angiolello, a afirmat: "Cetatea era construită din piatră și se afla pe o colină, în afara orașului".
În 1485, turcii au reluat atacurile, pătrunzând prin surprindere până la zidurile cetății. Cu toate că Ștefan Vodă lipsea din țară, garnizoana sa neînfricată a respins atacurile inamicului.
Ulterior, s-a edificat un nou sistem defensiv, constând într-un șanț cu lățimea de 20 de metri, înconjurat de un zid înalt de câțiva metri, care trebuia escaladat pentru a ajunge în șanț. Acest zid avea și rolul de a preveni alunecările de pământ și poate fi observat și astăzi.
Accesul în cetate se realiza printr-un pod suspendat, iar în spatele porții exista o adâncitură în formă de dreptunghi, complet înconjurată de ziduri și inaccesibilă, cunoscută sub denumirile de "capcană" sau "cursă de șoareci". Aceasta era acoperită de un pod de scânduri manevrat printr-un sistem de scripeți.
În cetatea respectivă, voievodul țării își avea reședința. La întoarcerea din campanii, se bucura alături de "cavalerii și supușii săi". Aici, Ștefan cel Mare ținea prizonieri oștenii capturați în război și adăpostea comorile în beciurile sale.
Clădirile din incintă erau acoperite cu cărămizi smălțuite, iar pereții erau decorați cu plăci decorative de interior. Sobele erau îmbrăcate cu teracotă smălțuită și colorată, având diverse motive inspirate din arta populară. Palatul era ornamentat cu sticlărie venetiană, argintărie din Apus și țesături scumpe din Orient.
La nivelul nordic, camerele de pază ocupau parterul, în timp ce paraclisul sau capela cetății se găsea la etaj, folosind unul dintre turnurile pătrate exterioare drept altar, iar proscomidia și diaconiconul erau integrate în ziduri. Pictura paraclisului a suferit multiple restaurări, inclusiv una în timpul domniei lui Ștefan Vodă, iar fragmente de pictură se păstrează și astăzi în zona absidei.
În partea sudică, încăperile de la parter și etaj aveau boltă, cu tavanul construit din cărămizi. O scară de piatră, în spirală, care ducea la etaj, se mai păstrează într-una din camere.
În partea vestică, în afară de parter și etaj, exista și un subsol cu pivnițe, evidențiate de stâlpi și arcade de piatră, care se pot vedea și în prezent. Aceste încăperi aveau o destinație gospodărească.
Acoperișul era realizat din tablă de plumb sau aramă.
În 1497, regele Ioan Adalbert al Poloniei, în fruntea unei armate masive și bine înzestrată cu artilerie puternică, a pătruns în Moldova. Timp de trei săptămâni și nopți, cetatea a fost bombardată cu foc de artilerie, dar fără a obține vreun rezultat. Încercarea trupelor poloneze de a cuceri Moldova s-a încheiat în dezastrul suferit în Codrii Cosminului.
Urmatând tactica sa militară de a atrage dușmanul în păduri, Ștefan Vodă a dat ordin ostașilor săi să taie copacii de pe ambele părți ale drumului, lăsându-i cu vârfurile înfipte în pământ. Când armata poloneză a intrat în pădure, unde avansa cu dificultate din cauza spațiului restrâns, trupele pedestre ale lui Ștefan au răsturnat copacii înfiptați, capturând astfel armata regelui Adalbert într-o capcană.
Chiar dacă Ștefan cel Mare a construit o adevărată fortăreață de neînvins pentru țară, urmașii săi nu mai manifestă interes pentru îmbunătățirea sistemului de apărare.
În 1538, Petru Rareș a refuzat să plătească tributul impus de turci și a predat cetatea acestora. Aceștia au jefuit toate bogățiile și le-au trimis la Constantinopol.
Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546) a fost un demn succesor al sângelui, un lider îndrăzneț și pasionat de arte, asemenea tatălui său, Ștefan cel Mare.
În debutul domniei lui Petru Rareș, condițiile interne și externe erau extrem de dificile. Prin abilitatea sa de a combina abilități diplomatice cu atacuri militare surprinzătoare, Moldova a traversat o perioadă de stabilitate înfloritoare, favorabilă dezvoltării economice și realizărilor culturale și artistice. Cu o educație solidă și o înțelegere profundă a realităților politice din regiunea sa, Petru Rareș se evidenția ca un personaj al Renașterii, comparabil cu contemporanii săi din Vest. Într-un moment în care Imperiul Otoman ataca Europa Centrală sub conducerea lui Soliman Magnificul, Petru Rareș, prin eficacitate diplomatică remarcabilă, a reușit să mențină independența Moldovei.
Este evident că politica sa nu ar fi putut prospera fără o bază economică și socială solidă. Urmatând exemplul tatălui său, Petru Rareș își fundamenta autoritatea pe susținerea păturilor sociale active, esențiale pentru menținerea independenței țării. Târgurile din Moldova găzduiau centre meșteșugărești semnificative, iar producția lor era stimulată de intensitatea schimburilor comerciale cu țările vecine.
Figura lui Petru Rareș ca șef de stat a lăsat o puternică impresie asupra lui Ioan Peresvetov, un cărturar rus. În "Marea plângere" a sa, Peresvetov aprecia că Petru Rareș reprezintă idealul liderului de stat centralizat, capabil să contracareze tendințele centrifuge ale boierimii și să reziste presiunilor externe. Așa că îl recomanda ca model pentru elevul său, viitorul Ivan cel Groaznic, unificator al Rusiei.
Petru Rareș a fost un susținător entuziast al culturii și artei, sprijinul său fiind un echivalent luminos al celui acordat de Ștefan cel Mare. Ctitorii strălucite ale domniei sale stau mărturie despre înflorirea culturii în acea perioadă, considerată una dintre cele mai fericite din istoria artei românești.
Alexandru Lăpușneanu a promis turcilor că va demola cetățile Moldovei în schimbul sprijinului lor pentru a recăpăta tronul. Ambele părți au onorat angajamentul, iar Lăpușneanu a incendiat cetatea de la Suceava, transferând capitala la Iași.
După decenii, familia Movileștilor a reconstruit cetatea, dar în 1653, a fost asediată de Gheorghe Ștefan, un nou pretendent la tronul Moldovei, sprijinit de polonezi.
Arheologii au descoperit două tezaure (peste 2 kg) în peretele unui șanț, incluzând fragmente de cruci, paftale, ferecături, talgere (din argint, argint suflat și aur), precum și 300 de aplice de aur, bijuterii masive de aur și aproximativ 800 de perle. Aceste artefacte, ascunse în timpul asediului din 1653, sunt esențiale pentru înțelegerea evoluției artei lucrătorilor în metale prețioase în secolele XV-XVII.
În 1675, la comanda turcilor, Dumitrescu Vodă Cantacuzino a amplasat praf de pușcă la baza zidurilor. Dinamita a fost neutralizată, dar cetatea a fost distrusă prin aprinderea lemnului și paiei stocate în interior. Mai târziu, în urma unui cutremur, zidurile slăbite s-au prăbușit.
Acesta a reprezentat sfârșitul unuia dintre cele mai prestigioase monumente ale Moldovei.
Sursa: București-Suceava și în Nordul Moldovei (Ministerul Turismului, 1977)
